Ascensiune pe Varful Moldoveanu, Valea Rea

A venit vremea sa ne testam si noi capacitatile fizice de umblareti la pas si mai putin la roata, drept pentru care ne-am avantat nu oriunde, ci tocmai in cel mai cocotat varf din muntii nostrii, Varful Moldoveanu (2544 m).
Discutiile despre aceasta drumetie s-au tot tinut, ne-am dat cu presupusul la cat de greu va fi, am citit multe despre altii care au fost si ne-am incurajat sa ne opintim pe acoperisul tarisoarei sa vedem cum e lumea de sus (in situatia fericita in care nu sunt nori).

Planul l-am facut repejor pentru o singura zi,am echipat vehiculul pe patru roti pentru un off-road pe cinste, ne-am echipat si noi cu bocancii din dotare, impermeabile usurele, mic dejun, pranz, cina, desert, desert si iar desert (sub forma de ciocolata, diverse batoane aromate) toate la un loc in rucsacul pretios si cum sa nu, aparatul de fotografiat.

Plecarea a fost destul de matinala, pe la un 5 dimineata cand am ramas surprinsa de forfota din Bucuresti, kilometrii de pe autostrada Bucuresti-Pitesti i-am facut repede dupa care ne-am indreptata catre Curtea de Arges-Nucsoara-Valea Rea.Drumul ne era destul de cunoscut caci am dat piept cu noroiul si baltile de pe Valea Rea inca de anul trecut, intr-o zi frumoasa de toamna cand am ratat destinatie (ne-am impotmolit la vreo 4 kilometri de final ).
Acum ne simteam mai curajosi caci unde-s multi puterea creste - am plecat 3 masini Sx4 ca se ne imbarbatam in caz de nevoie.
Nu ne-am procopsit cu nici o aventura gen impinge masina ca sa te colorezi frumos cu noroi, ca tot impingi degeaba sau tocmeste pe nea’ Nicu cu tractoru sa te traga din transeele de pe Valea Rea. Emotii am avut, ciocanituri, lovituri,trancaneli de tot felul am auzit cat a fost drumul de lung de la barajul Valea Rea si pana la Stana, intalniri senzationale cu doamnele oi si domnii berbeci (care ne-au lasat o amintire cat e masina de lunga de la un capat la altul sub forma de zgarietura) s-au petrecut..Dar totul a meritat din plin!

Am ajuns la stana pe la ora 11 (cu o intarziere de 30 min fata de planul nostru) , ne-am coborat din masina , am constatat ca e intreaga ,ne-am revenit dupa bâţâiala continua dreapta-stanga de-a lungul celor 40 de kilometri de drum forestier facut in 3 ore,am devorat un sandwich de prins curaj cu privirile atintite catre munte si ne-am pornit pe drum la fix 11.30.

Ca sa fiu sincera ma cam gatuiau emotiile pentru ca aflasem de traseu ca e destul de dificil. Genunchii mei de oraseanca stabilita confortabil pe locul din dreapta al masinii sau la volanul ei (dupa caz) cam tremurau si respiram adanc parca incercand sa imi fac rezerve de oxigen acum la baza muntelui in cazul in care colegii de drum ar fi trebuit sa ma resusciteze mai tarziu.
Maaare rusine mare sa simt asa ceva, moldoveanca convinsa de la Piatra Neamt, cataratoare pe Ceahlau fara probleme in adolescenta mea zurlie, fruntasa in cucerirea Varfului Pietrosu din Muntii Rodnei, batut Apusenii in lung si in lat.....da nah....efortul fizic sustinut a lipsit total si cu desavarsire de vreo 8 luni si mai bine iar micile mele cuceriri din studentie nu se compara cu Varful Moldoveanu.

Acum, strict si la obiect, urcusul dupa stana e chiar frumos si lejer cam 20 de minute, dupa care devine nitel mai dificil.Cararea se ingusteaza, pietre si grohotis din belsug si constati ca trebuie sa iti tragi sufletul din 5 in 5 minute.

Eu m-am opintit mai ceva decat prietenii de pe drum de frica sa nu raman ultima si dupa vreo 2 ore de mers gafait pe langa niste cascade uimitoare, am ajuns pe platoul Valea Rea.

Platoul a fost o adevarata recompensa pentru cele 2 ore chinuite. Cat vezi cu ochii se deschide o mare verde,un iezer limpede inconjurat ici-colo de smocuri de flori albe si insule de zapada....M-am simtit brusc ca o Heidi printre munti, doar ca putin mai obosita.

Ne-am luat o bine meritata pauza de vreo ora si am admirat creasta muntelui care abia de pe platou se zarea in toata splendoarea.

Din pacate grupul nostru de 9 persoane s-a redus la 3. Aici colegii nostri epuizati si-au gasit culcus , iar noi ne-am incumetat mai sus sa ne atingem scopul.Multi alti drumeti deja coborau si ne incurajau nu foarte optimist, iar cativa ciobani ne imbiau sa le cumparam florile de colt . Pacat ca exista si astfel de oameni care nu stiu ce inseamna respectul pentru munte si nu realizeaza ca amintirea cea mai de pret este senzatia pe care o traiesti acolo sus, cand te simti zeu printre zei si nu o floare fragila ce respira si traieste doar in bataia rafalei muntoase.

Toti suntem dominati de iluzia puternica pe care o ai la munte cum toate par atat de aproape si in realitate sunt mult mai greu de cucerit. Ceasul era deja 3.30 cand am ajuns la baza crestei abia rasufland.

Urcusul devine aspru (sau poate doar asa ni se parea caci eram deja obositit), dar ajunsi pe creasta (2 500m ) rasare lumea de jos si norii odihnesc in haul muntos ce se deschide. E fara de cuvinte ce am simtit cu totii acolo sus. Uitasem de durerea intepatoare din talpi si de crampele musculare si am inceput sa ne zbenguim entuziasmati de priveliste si sa imortalizam minunea cu aparatul de fotografiat.

Si abia din acel punct vedeam limpede marcajele de pe varful Vistea Mare (2527m) , steagul fluturand pe Moldoveanu, poteca abrupta de acces si prejmuita de relief pietros destul de infricosator....Ne-am facut repede calculele de timp, ne-am verificat integritatea picioarelor ce incepeau sa fie nesigure, am urmarit norii coborand peste noi si am decis ca e mai bine sa nu ne punem in asemenea conditii cu maria sa, muntele.

Cu senzatie mare de neimplinire mi-am luat ochii de la varf si am incercat sa fiu rationala in detrimentul imboldului puternic de a ajunge acolo, departe, in cel mai inalt punct din lumea romaneasca.Ne-am alinat dorinta cu promisiunea solemna ca vom reveni ca sa finalizam asa cum se cuvine, eventual cu ceva corturi, nu de alta da nu e bine sa te simti grabit si stresat ca trebuie sa ajungi la o anumita ora inapoi pentru a nu avea surprize pe drumul forestier noaptea.

Ne-am luat frumusel picioarele la spinare si am inceput o coborare in forta si drept sa spun e greu la deal, da stai sa vezi la vale, cand corpul nu te mai asculta si tremuri din toate incheieturile ruginite.Personal prefer urcusul pentru ca nu imi amintesc sa ma fi miorlait atat in cele 5 ore de urcus, cat am facut-o in cele 2 de coborat.

Si uite asa , am reusit sa ajungem la o ora convenabila la masini, sa ne oblojim talpile, incheieturile, burtile (dupa caz) si sa pornim iar prin noroi si transee.
Ne-am adunat prin Bucuresti pe la 1 noaptea, poposind pe drum de cateva ori, dar uite ca se poate sa iti iei pranzul pe la 2544m (in cazul nostru doar vreo 2 500) si sa te prinda cafeaua de a doua zi dimineata in propria locuinta situata la modesta altitudine de 70 m desupra nivelului marii cat are talpa capitalei nostre.

Nu e de dorit, nu vrem sa repetam, ba din contra vrem sa ne prinda micul dejun pe acoperisul Moldoveanului, dar e o experienta pentru toti cei grabiti si agitati care vor intr-o zi cat altii in ….trei :)

Text: Mara

Traseul cu masina !

Din pozele facute de colegii mei am incercat sa fac un colaj pentru cei care vor sa-si faca o idee despre traseul cu masina.

1, 2 -> sunt pana in baraj, adica pe drumul ok (20 km)

3, 4, 5, 6, 7 -> sunt pe drumul greu si plin de noroi (cu mentiunea ca in groapa cu noroi de la cadrul 3 sunt pietre si busteni in ea)

8 -> dupa 9 km de baraj este o portiune de ~300m numai asa

9 -> reprezinta ultima parte de 2-3 km care sunt chiar buni